Non-problemele președintelui Iohannis

Ultima oară când a fost văzut era optimist. Săptămâna trecută, în declarația de presă comună cu președintele Comisiei Europene, euforicul Jean-Claude Juncker, discursul lui Klaus-Werner Iohannis căpătase accente de-a dreptul patetice (cât de patetic poate fi un țurțure):

„Independența Justiției românești este intangibilă! Este o chestiune pentru care mă voi implica total și voi face tot, absolut tot ce poate să facă un Președinte pentru a păstra lucrurile așa!”.

Ce poate să facă, mai exact, Președintele? Același Președinte care a promis poporului său un Proiect de țară până în Centenar, hotărât și convins că va reuși, cum și la Bruxelles, miercuri, s-a declarat „hotărât și convins”.

Ce poate să facă?O spune chiar domnia sa, cu netulburarea caracteristică: să se agite. „Mă implic foarte mult și sunt optimist (…). Și pentru asta, cel puțin, eu mă agit destul de mult. Se vede, nu se vede, asta este partea a doua”.

O fi Justiția amenințată, în independența ei, de demersurile parlamentare ale majorității PSD-ALDE, dar statul de drept funcționează, ne-a liniștit Președintele după întâlnirea cu președintele Consiliului European, Donald Tusk:

„Nici nu a început cineva să considere că în România nu mai funcționează statul de drept. Nu trebuie să intrăm în panică așa din oficiu și pe orice temă. Faptul că avem discuția pe legile Justiției este o chestiune care ține de politica românească și eu sunt optimist că se poate rezolva. Statul de drept este o chestiune care e vitală pentru România, dar în același fel și pentru Europa, și nu a fost pus sub întrebare sau n-au fost îndoieli în această privință nici acasă (și strada? n.m.), nici la Bruxelles”. Cu alte cuvinte, au dreptate Dragnea și Tăriceanu că Juncker și Timmermans, președintele și prim-vicepreședintele Comisiei Europene, au fost „dezinformați” când, de 24 Ianuarie, ne-au trimis o felicitare care începeaașa: „Urmărim cu îngrijorare evoluțiile recente din România. Independența sistemului judiciar din România și capacitatea sa de a lupta contra corupției sunt esențiale pentru o România puternică în Uniunea Europeană”.

Ce să înțeleg? Că n-avem o problemă cu statul de drept. Și, totuși, concede și Președintele, „credcă avem o problemă majoră cu legile Justiției și cu Codurile în România”. Avem sau n-avem? „Însă această problemă trebuie să o rezolvăm în România. Degeaba așteptăm să vină cineva din afară să ne prezinte o soluție. Soluția este la noi și, din acest motiv, am insistat mai mult decât în alte situații să avem soluții legislative care, sigur, satisfac și nevoile sistemului de acasă, dar care satisfac și criteriile general valabile, pe care le numim noi valorile europene (…). Procesul legislativ este, însă, undeva la jumătatea sa, suntem în etapa în care Curtea Constituțională (controlată politic, n.m.) trebuie să se pronunțe. La mine nu au ajuns. Când o să ajungă, atunci o să scriu o scrisoare Curții Constituționale sau Parlamentului, aici sunt mai multe variante pe care le am, și atunci o să vă dau mai multe detalii”.

Care sunt variantele cele multe? Aștept detalii.

Între timp, a izbucnit scandalul cu Serviciul de Protecție și Pază, catalogat de Președinte „o non-problemă”. Altă „non-problemă”, dar pe care cei care au declanșat panarama nu știu s-o traducă în termeni instituționali. Dacă SPP face poliție politică (se prea poate), lucrul acesta trebuie cercetat și dovedit. Până vor fi dibuite procedurile corespunzătoare, era firesc ca Președintele să ceară directorului să se suspende.

În sfârșit, ultima „non-problemă” e ceea ce am numit apocalipsa anticorupției – macro-eșecul DNA în Dosarul Microsoft. Comunicatul tehnicoid al instituției nu răspunde la ceea ce Președintele ar fi putut să facă adresându-se națiunii: mai putem avea încredere în Justiție? Este Justiția independentă? Cu fiecarezi care trece și sub tirul încrucișat al propagandei, încrederea se va prăbuși, greu de resuscitat, cu toată „agitația” Președintelui.